Istorii reale

Povestea lui Janos

Vă prezintăm povestea unui tânăr care a consumat droguri timp de patru ani. Janos, de 34 de ani, este acum student în ultimul an la Facultatea de Psihologie şi îi consiliază pe liceeni în ceea ce priveşte consumul de droguri. Pare un om obişnuit. Totuşi, e “altfel” decât ceilalţi. Janos are în spate o poveste de viaţă pe care nu mulţi o trăiesc. A fost consumator de droguri, împotriva cărora a luptat până când a renunţat definitiv la ele. “Am început să mă droghez la 21 de ani. Eram în Ucraina cu nişte prieteni, care m-au invitat la mai multe chefuri unde lumea se droga. Din cauza insistenţei cu care mă rugau să fumez marijuana, am cedat. După ce am încercat drogurile, m-a luat valul”, povesteşte Janos.

“În mai puţin de un an am devenit dependent. Marijuana nu îmi mai oferea ceea ce mă aşteptam. După ce trecea efectul drogurilor vedeam lucrurile în negru, ajungeam la depresii. Am ajuns să folosesc drogurile ca să nu mă simt rău”, îşi aminteşte tânărul. “Eram drogat 24 de ore din 24”. “Am încercat aproape toate tipurile de droguri: marijuana, droguri de discotecă, ecstasy sau heroină».

Familia sa a bănuit că ceva este în neregulă cu el, dar a încercat să ascundă evidenţele. “Iniţial, au crezut că beau, însă apoi şi-au dat seama că nu miroseam a alcool”, povesteşte Janos. Din cauza drogurilor, a ajuns să nu se poată angaja niciunde.

“Am furat de la părinţi şi prieteni ca să fac rost de doză. Ştiam că nu e bine ce fac, dar după ce trăgeam una, uitam de tot, nu îmi mai păsa de nimic”, povesteşte tânărul. Mărturiseşte că nu îşi aduce aminte prea multe despre ultimul an în care a folosit droguri: “Mi-au spus părinţii şi prietenii ce făceam”. “Am crezut că nu am nevoie de nimeni şi că prietenul meu cel mai bun este drogul. Drogul era pentru mine mamă, tată, frate, prieten”, a mai spus Janos. Se felicită că nu a forţat niciodată pe nimeni să se drogheze. “Nu am dat niciodată altcuiva droguri. Nu am vrut să distrug viaţa nimănui”.

Consumul excesiv de droguri l-a dus pe Janos în pragul morţii.

“Odată mă simţeam foarte rău şi am zis că trebuie să bag ceva în mine, că nu mai suport. M-am trezit după o săptămână la reanimare, iar de acolo am fost dus la Psihiatrie”, povesteşte Janos. Tânărul îşi aduce aminte că în timpul sevrajului suferea îngrozitor.

“Când intri în sevraj simţi o durere care nu poate exista în viaţa normală. Te doare peste tot. Simţeam că îmi curge tot din cap. Durerile astea ţineau câteva ore, psihicul îmi era afectat. Vedeam totul în negru. Era iadul pe pământ”, a mai adăugat Janos. Salvarea lui a venit din Ungaria, unde s-a internat într-o clinică de dezintoxicare.

A petrecut acolo şapte luni. De atunci nu a mai consumat droguri. “Acolo am învăţat că există şi alte modalităţi de rezolvare a problemelor, fără droguri”, a precizat Janos, care este acum pe punctul de a termina Facultatea de Psihologie. în plus, lucrează ca şi consilier antidrog. îi sfătuieşte pe tineri, în special pe liceeni, să nu apuce drumul care pe el era cât pe ce să îl ducă spre moarte.

Povestea lui Dan

Viaţa decurgea într-un mod promiţător pentru mine. Născut într-o familie de doi copii în care sora mea era mai mică cu doi ani. Eu ar fi trebuit să fiu cel care îşi protejează sora, dar realitatea a fost alta. Drogurile m-au privat de şansa de a fi frate. Pe de altă parte nici tatăl meu nu mi-a oferit modelul ideal. Avea probleme cu alcoolul. Departe de ideea de a călca pe urmele lui, îmi doream să croiesc un alt fel de drum.

Copilăria a decurs liniştit; am terminat liceul în 2003, iar ulterior după terminarea acestuia mi-am găsit o slujbă în care am activat 11 luni. Aici am învăţat multe despre relaţiile cu oamenii, despre ascultare şi respect. Dar lupta cu sine nu a fost la fel de insistentă.

Din dorinţa de a încerca mereu ceva nou şi de a experimenta tot felul de lucruri care să mă „încarce”, am ales să merg în armată. Noul stil de viaţă şi posibilităţile pe care mi le oferea armata m-au determinat să îmi doresc acest stil de viaţă. După armată am reuşit să rămân în sistem cu posibilitatea de a face carieră. Dar ascensiunea se pare că a fost curmată de curiozitatea şi spiritul teribilist caracteristic. Acestea m-au condus la droguri. Am încercat pentru prima dată heroina. „Doar o dată” mă gândea eu, dar drogul şi stările pe care mi le dădea au fost mai puternice chiar şi decât voinţa şi disciplina vieţi militare.
Din acel moment au urmat 4 ani în care viaţa gravita în jurul drogurilor şi disperării de a face rost de banii necesari cumpărării acestora. Ascensiunea mea militară părea că ia sfârşit iar ceea ce era odată un vis frumos devenise acum o iluzie. Slujba mi-am pierdut-o din cauza lor, identitatea mea la fel şi tot ce mi-a mai rămas a fost doar visului unui tânăr făcut zdrenţe. În tot acest timp am făcut viaţa familiei un iad din punct de vedere emoţional. Mi-am obligat mama să îmi ţină garoul când am consumat droguri pentru a mă injecta. Tatăl bea în continuare iar sora mea contribuia la tensiunea familiei pentru că a început cam în acelaşi timp să consume şi ea heroină. O familie care părea că va avea doi copii normali care pot face o bucurie părinţilor şi de care să te mândreşti nu mai vedea ieşirea.

Scurtele momentele de luciditate dintre două prize m-au ajutat să îmi văd drumul pe care am pornit. Nu mai eram mulţumit de mine de eşecurile personale. Îmi doream viaţa înapoi. Dar cine să mai mi-o dea? Oare se mai poate? Aşa că primele încercări de a restaura ceea era odată viaţa mea au început anevoios în 2007. În timpul primei internări la dezintoxicare am auzit despre Teen Challenge România. Dar nu a fost destul pentru mine, la acea vreme. Am terminat tratamentul şi am ieşit din nou pe stradă, în acelaşi mediu şi cu acelaşi anturaj pe care mi l-am câştigat în perioada de consum. Finalul era previzibil. Răpus de heroină din nou, am solicitat a doua internare. Dar de data aceasta dispus să îmi ofer o şansă la Fundaţia Teen Challenge. Cât timp am stat am citit Cartea Crucea şi Pumnalul şi am văzut despre ce este vorba în Centrul de Recuperare. O noua abordare: una creştin-spirituală. „Oare ce mai e şi cu asta?” mă gândeam pe măsură ce zilele treceau. Totul era relativ din punctul meu de vedere. Nimic sigur şi capabil de a oferi un reper. Cu această abordare am intrat pe porţile Fundaţiei în 29 Septembrie 2007. Aici am descoperit că într-adevăr există un adevărat punct Nord în viaţă. Schimbarea este vizibilă acum la mine. Mulţi nu mă mai recunosc. Vechi colegi de camera de la dezintoxicare mă privesc acum ca pe un cu totul alt om. „nu mai este el, cel pe care îl ştiam. Modul în care se poartă, vorbeşte … nu e el”.

Mi-am găsit reperul pierdut şi valorile fixe care mi-au redat viaţa înapoi la un alt nivel, unul mai profund. Dumnezeu nu este Acel cineva de undeva de sus, opiul celor slabi, ci realitatea de care nu poţi fugi şi care transformă vieţile în totalitate.

Încă o mărturie a unui dependent de droguri.

19 ani, V.B., Student:

Simteam ca ma strange o gheara invizibila de gat. Nu mi mai suportam familia, mama, fratele. Furasem totul din casa, sa vand, sa-mi procur doza. Acum nu mai am bani… Nu stiu cum, fur, fac ceva, si tot fac rost. Simti ca durerea oaselor te ameteste crunt, ca innebunetsi la propriu, iti dau lacrimile si te gandesti ca venele astea pline de intepaturi sunt atat de goale…si cu fiecare clipa care trece, nu ai cu ce sa le umpli si sa-ti domolesti durerea asta fizica! Traiesc cu spaima ca maine voi fi mort daca nu mai iau! Nu pot scapa, am fost la dezintoxicare dar nu mai pot. Am vointa anihilata, nici macar dragostea fata de cei dragi nu a invins in cazul meu. Durerile astea fizice, crunte, faptul ca nu poti respira si starea de sevraj te omoara la propriu.

Sunt sclav si orice as face, nu mai pot scapa. Tremur uite, si acum, vezi? (arata mainile care strang crunt o sticla de apa minerala, tremurand haotic).  Am 19 ani, stii? Daca te uiti la mine, imi dai cu cel putin 10 ani mai mult. Mi-am furat singur tineretea si sigur mor. Ai mei sunt disperati, mama e in depresie de un an. Au incercat tot, si politie, si tot.

Mai, cand nu iti iei doza (si acum  sunt de cativa ani pe heroina) simti ca efectiv te spargi in mii de farame si pierzi contactul, simti ca nu mai ai puncte de reper si ti-e atat de greu….

Trebuie sa iau doza, sa-mi revin chiar si pt cateva minute de falsa rezistenta…deja nu mai e placere, e sclavie… altfel te omori luandu-ti gatul.

La inceput luam LSD sau iarba… acum heroina… inainte le combinam… Cand imi iau doza, simt o indiferenta si o detasare…nu iti mai pasa de nimic, esti linistit. Cand iti revii dupa ce trece efectul, doresti linistea aceea inapoi. Nu vrei sa-ti mai tiuie urechile. Nu vrei sa mai vezi pisici pe pereti, fiare in minte scormonind in creierul deja gol.

Culmea e ca, in momentul efectului, ti se acutizeaza simturile. Te simti cel mai cel. Apoi, trece efectul si nu mai simti nimic, dar NIMIC pt nimeni, nici macar pt tine.

Ce simti, e fizic… durerea crunta, furia ca nu ai doza, indiferenta… incepi sa te tai pe brate cu un cutit, ca sa maschezi durerea sevrajului cu alta durere, dar nu scapi. Poate scapa cei cu adevarat puternici. E marea mea dragoste, sunt cu totul al drogului. Nu-mi mai apartin mie insumi.

Ma uit la voi, astia din jur si de pe strada. Dragoste? Neah. Viata frumoasa? Ce e aia?

Ma intrebi de ce am inceput sa iau? Nu am sa-ti spun ca am inceput pentru ca tata o batea pe mama, sau pentru ca frate meu e bolnav psihic, sau pentru ca nu aveam bani de una si alta, nu! Nici macar pt ca aveam anturaj care se ocupa cu asa ceva.

Nu, a fost alegerea mea si numai a mea. Am ales un drum de pe care nu vreau sa ma intorc, nici macar cu riscul mortii. O idée as vrea, dar durerea este mai puternica decat mine. Nevoia, simtul!

Ma uit la mama si nu simt decat mila. Fata de ea, de mine, de toti cei din jur, caci le-am furat si lor vietile. Si cu toate astea, abia astept urmatoarea doza. Nu imi doresc deloc sa ma trezesc dimineata si sa nu am doza…e atat de parsiv drogul!